Despre adevăr, recunoaștere, familie și credință
În viața mea, am învățat că cele mai importante lucruri nu se văd mereu la suprafață. Le simți. În liniște. În oameni. În clipe.
Adevărul nu e întotdeauna ușor, dar e singurul drum care duce cu adevărat acasă, în suflet. În meseria mea, am simțit mereu că publicul recunoaște când cânți cu inimă curată. Nu e nevoie de vorbe mari – se simte. Când urc pe scenă, port cu mine nu doar vocea mea, ci și poveștile mele, familia mea, valorile în care cred.
Familia este începutul și sprijinul meu. De la părinții mei am primit nu doar rădăcinile, ci și învățătura că e bine să rămâi drept și să mulțumești pentru fiecare pas. Mama mea, cu mâinile ei calde, a cusut cămașa pe care o port adesea în concerte. Nu e doar o piesă de port popular. E o binecuvântare.
Credința îmi dă liniște. Nu caut răspunsuri perfecte, dar știu că orice clipă în care fac bine, în care iubesc sincer sau cânt din inimă, e o clipă în care Dumnezeu e aproape.
Recunoștința o simt în fiecare zi. Pentru oamenii care mă ascultă, care îmi scriu, care mă îmbrățișează după spectacole.
Și mă întreb uneori:
Și voi simțiți la fel?
Că uneori viața se întoarce la cele mai simple lucruri: adevăr, recunoaștere, familie și credință?
Clujul, între singurătate și regăsire
Sunt absolventă a Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, secția canto clasic, promoția 2007. Pentru mulți, Clujul e orașul visurilor — locul unde își trăiesc tinerețea cu efervescență, se îndrăgostesc, își găsesc drumul. Pentru mine, însă, Clujul nu a fost, la început, o promisiune de fericire, ci mai degrabă un labirint în care m-am simțit… mică.
O fetiță într-o lume mare. Asta eram. Într-un oraș aglomerat, necunoscut, în care mă simțeam adesea singură. O parte din familie era plecată în străinătate, iar sora mea — singura mea apropiere sufletească — era la Satu Mare. Însă în tot acest haos interior, au existat câteva locuri care mi-au fost refugii.
Unul dintre ele era Librăria Universității, de pe strada Napoca. Când îi treceam pragul, parcă pășeam într-o altă lume. Liniștită. Caldă. O lume în care oamenii intrau cu gândul bun de a căuta o carte, de a descoperi o idee, o poveste. Eu intram deseori doar să citesc. Nu aveam mereu bani pentru cărțile care-mi plăceau, dar aveam răbdare și curiozitate. Mă pierdeam printre rafturi, fascinația mea pentru pixuri și creioane era vie și atunci — și este și acum.
Încă îmi amintesc scârțâitul ușii când intram. Astăzi, în 2025, librăria aceea nu mai e… Dar nostalgia a rămas. Azi, merg la librărie cu fetele mele. Le place acolo, deși e mai mică, mai înghesuită, cu parchetul vechi și mesele așezate peste el. Caută cărți, sunt atente la prețuri, știu ce vor. Le văd crescând și mă bucur de ele… altfel. Mă regăsesc și eu, în alte roluri.
Clujul încă mi se pare proaspăt. E altfel decât îl știam eu la 20 de ani. Bancuțele vopsite tricolor au fost înlocuite de un aer cosmopolit. Trebuie să mă obișnuiesc cu noul Cluj, pentru că aici am ales să ne continuăm viața. Și da, e frumos. Mai ales când îl redescoperi la pas. Îl vezi altfel când mergi cu inima deschisă.
Vă invit să-l cunoașteți și voi. Pentru fiecare are o poveste. A mea începe cu o fată singură într-o librărie, și continuă azi, cu o mamă care privește înapoi cu recunoștință. Și cu speranță.
